Într-o țărișoară de pe malurile Dâmboviței, unde democrația e ca un balmoș fierbinte – ba se umflă, ba dă în foc, ba se răcește de tot – un spectacol de pomină s-a ivit iarăși la orizontul politic. Ca-n vremurile de glorie ale conului Iancu Caragiale, unde „trădare, dar să știm și noi” era literă de lege, un nou freamăt agită onor Parlamentul: moțiunea de cenzură! Ah, ce tărășenie! Ce spectacol! Ce fâțâială și zbucium parlamentar!
Pe scenă, domnul George, tribunul cel neobosit al poporului, își răsucește mustața invizibilă și se lovește teatral cu pumnul în piept: „Jos tirania! Jos, că nu se mai poate!” Alături de dânsul, alți doi viteji, fiecare cu partidul lui mic, dar voinic, clămpănesc din buze, gata să răstoarne Guvernul. „E nevoie de o revoluție parlamentară!” exclamă ei, deși, între noi fie vorba, mai bine le-ar prii o revoluție gastronomică la bufetul Camerei.
Și hop! Vine USR-ul, cu nasul puțin pe sus, ridicând sprânceana a mirare academică: „Moțiunea? Asta? Nu, dragii noștri, nu ne murdărim noi obrazul cu astfel de lucruri… Nu acum! Nu cu voi!”. Iar AUR, înfipt, se bate pe picior ca un soldat din operetă: „Trădare, monșer! Ce, nu v-am zis eu că sunt toți o apă și-un pământ? USR e cu Ciolacu, să fie clar!”
În acest timp, Coaliția Guvernamentală – nițel cam moleșită de atâta stabilitate și sprijin reciproc – cască discret, dă din umeri și își aranjează nodul de la cravată: „Ce să vezi? Opoziția vrea să ne dea jos! Ei, dar noi avem majoritate, nu ne temem! Ia, luați-vă moțiunea și plimbați-o prin Parlament, ca s-o admire toată lumea. Voturile nu vi le dăm!”
Așa că moțiunea începe să fie pasată din mână-n mână, ca o scrisoare pierdută, dar nimeni nu pare a se grăbi să-i dea vreo finalitate. Se numără semnături, se fac calcule, se râde pe sub mustață. „Ne mai trebuie 78 de voturi,” zic unii, „dar de unde, monșer? Poate de la măcelărie?” – hăhăie alții. „Nu! Poate de la vreo licitație de primăvară! Avem aici o moțiune de cenzură, puțin uzată, cu doar câteva amendamente, cine dă mai mult?”
În mijlocul haosului, domnul Marcel, premierul, nu se prea sinchisește. Cu un aer de boier călit în atâtea furtuni politice, își freacă palmele și chicotește: „Domnilor, domnilor, mai ușor cu moțiunea, că se varsă cafeaua! Până vineri, cine știe? Poate se mai răzgândesc, poate se plictisesc, poate îi chemăm la un dineu și le trece cheful de revoluție.”
Și uite-așa, moțiunea se va citi marți, se va discuta vineri, iar în weekend vom ști dacă România și-a schimbat guvernul sau dacă, precum în vechile noastre obiceiuri, toată tărășenia a fost doar încă un act dintr-o piesă politică eternă. Trăiască țara noastră dragă, unde „se poate să fie, dar nu e sigur, și dacă e, tot nu-i chiar așa”!
Floris este un autor prolific pe platforma duhovnic.ro, cunoscut pentru stilul său satiric și analitic în abordarea subiectelor politice și sociale. Cu o educație spirituală vastă, ce se întinde de la înțelepciunea profundă a Indiei până la liniștea contemplativă a peșterilor Carpaților, el îmbină în scrierile sale perspective diverse pentru a oferi cititorilor o înțelegere mai profundă a realităților contemporane.
Leave a Reply